Parcă mă văd, ibric fără de toartă
bolborosind sinistru, în surdină,
pitic orientabil, de grădină
sau naufragiat pe Marea Moartă,

cu harakiri-n burtă zi-lumină,
trântit cu fundu'-n praf la mare artă,
când trece trenul serii pe la poartă,
cu-n deget mijlociu lăsat pe șină...

De-n cuibul palmei tale, apa vie,
izvor doinind luminii, m-ar uita,
unde-aș fugi și cine-ar vrea să știe

și-n carnea mea ce nopți s-ar mai cresta,
de-ar fi să uiți, iubita mea, că mie
îmi este ziua doar de ziua ta?