nu mi-ai dat niciodată vreo fotografie.
ca pe-un cîine sau prieten mort în brațele mele
s-o mîngîi și s-o îngrop lîngă un copac tînăr
care-o să-și înfigă cîndva
coroana în rai.

ai plecat pur și simplu și n-am
nici un motiv să sap la rădăcina tînărului
arbore atunci cînd nu mai suport și
simt nevoia să te-ating iar și iar
încrezător că amprentele mele vor ajunge
din nou la tine.

de fapt eu nu cred în cerul cerurilor și-n raiul
raiurilor. doar în durere și în tristețe
aici pe pămînt.

nu cred că dacă va fi să ne-ntîlnim va fi
aceeași intimitate, aceeași dorință de altădată
o conspirație sau măcar o iluzie în care ne vom înțelege
tacit motivele pentru care nu ne-am mai căutat
sau nu ne-am mai găsit.

nu cred că vom avea parte de ambulanță, paramedici
cu aparate pentru defribilat
sufletele noastre bușite.

tu ai urcat complet pe firul neliniștilor mele
mi-ai umplut în întregime plămînii și mi-ai risipit creierii
asemenea unei havane din care tragi cu poftă
plus o sticlă de tărie golită cu necaz
la mormîntul animalului preferat.

nu mi-ai lăsat nici o fotografie, mi-ai lăsat
privirea aceea rezervată doar pentru mine
ochii de oxigen lichid
înghețîndu-mi inima și mișcările. mi-ai lăsat
două motopompe de vid golindu-mă de orice.

mi-ai lăsat uitătura aceea specială care mă face
să înțeleg că nu voi mai fi niciodată happy.
happy așa cum am fost, cum doar îndrăgostiții sunt:
atît de fericiți cu spiritul lor atît de nerușinat
atît de autonomi și de compacți de parcă ar merge
în cerul acela al cerurilor
în care nu cred și n-am să cred.

nu mi-ai dăruit nici măcar o fotografie cu noi.
să te rup cu sete din ea să-ngrop partea cu tine
la umbra unui tînăr
copac

iar pe mine, pe mine să mă-nec definitiv
într-o sondă de tequila.