E frig, dragul meu,
un frig atât de vânăt,
că mi-aș pune palmele căuș
înlăuntrul gândului tău
să mă-ncălzesc,
ca un copil în noaptea de Crăciun


între noi și iarbă
între stalactite și rășina stelelor
e o pârtie de șters himere…

ne tot ningem prin ceață

când ne căutăm,
umbre de mahala,
printre indicatoarele spre centru,
izbindu-ne de colțuri indecente de lună

și dragostea se face pe orbecăite,
ca între două pete de pedeapsă

știu, sunt punctul rămas în stație
ești unghiul cocorilor
dând colțul străzii…

când și idealul e mai simplu
decât plecarea unui autobuz