niarne nu pot vorbi
lucrurilor care-mi stau împrejur ca niște monumente
ale căror imagini mi se dizolvă-n iriși
lăsându-mi impresia că pășesc printre străini
doar cu pereții vorbesc
cu convingerea că mă ascultă
cu aceeași lăcomie
cu care-mi inhalez propriul geamăt înfipt în ureche
au darul să-mi deschidă zăbrelele inimii
dându-mi ocol ca uliul planând deasupra prăzii
oprindu-se cu precizia lunetei
în punctul unde cuvintele ies ca niște năluci
năpustindu-se-n toiul nopții în cele mai ascunse crăpături
acolo se grămădesc ca un munte deasupra-mi
până când din tavan liniștea mi se prelinge în capilare
descompunându-mi singurătatea în picături de interes
da niarne
pereții îmi sunt porțile în spatele cărora mi se-ntinde viața
și ori de câte ori bat
se deschid primindu-mă ca prima oară în același confort


7 octombrie 2012