Cad frunzele încet, pe strada mică
se-așterne toamna blondă, pe tăcute,
covorul cu nervuri nemaivăzute
îngălbenește pasul și-l ridică

spre cerul ars de-atâtea parașute,
încât albastrul pare că abdică
în ceața ruginie cu vezică,
prin care norii joacă vino-du-te.

E-un soare-așa atins de litiază,
că îl privesc orbit și mă supun,
iar cuibul nopții-n mine înviază

cu-al iernii prunc în sufletul străbun,
atins de lăcrimarea de amiază,
când toți cocorii-mi pleacă în surghiun…