ce aș mai putea să îți spun despre mine
iubitule
când muzica se destramă dansând prin întunecările stelelor?
pe-aici
i-atâta tăcere


și astfel mă desprind din mine
cu
pete de libelule surprinse dinspre eclipse
știi
totul alunecă
înspre marea tăcere


daca odată
ai reveni grăbit prin ploaia de toamnă,
cu greieri pedanți, înveșmântați în negru, sub umbrele de smoală,
aș împinge departe tot vidul de vorbă
te-aș înțepa
cu toate cuvintele de dragoste pe care le-am strâns în panere
amestecate cu boabe de strugure, mure
și-adâncă și sobră mirare de pini așezați de semințe la margine de pădure


cât mi-e dor
sub bătăliile astea mortale ale ploii, când sunt mică și-n roșu
știi
pe străzi trec drept un copil
cu nas cârn cu părul dansând prin întunecările stelelor,
cu picioarele umblând înainte prezentul,
ca pe o jucărie


de-ai veni,
aș dansa cu pinguinii într-o stanță a universului scăpată de fard
și doar zăpezile astea acide și-înalte
ar ști cum
sub dragostea ca însuși cuvântul
aici
unde deja ninge și-i alb când te-aștept,
aici
încă ard.