oamenii ies din mine zâmbind
și fluturi zboară cu primavara-n sânge
și-n obraji.
și m-am gândit ,când toamna s-a coborât făra veste
pe străzi,sub tropotul hain
al bărbaților din săptămâna asta,
că în curând voi pleca pe plaNEMO..
Planemo, acea planetă exlcusă din galaxie
pentru că nu a fost suficient de puternică
și de barbară ca să țină piept mamei-stea.
Planemo, care hălăduiește prin medii gazoase,
călătorind la infinit degeaba...
căci microorganismele utile din ea
nu sunt în stare să se iubească.
asta nu pentru că nu ar avea căldură
sau soare pentru fotosinteza,
ci pentru că eu,
pseudomâna stânga a lui Dumnezeu...
am uitat să suflu peste ele, în zorii vremurilor
inimi , chiar și c-un ventricul
Planemo,lumea în care sunt uitate
femeile văduve,
cei care nu dau bună ziua
sugarii fără mamă,
muțimea numerelor triste și ude...
și batrânii fără picioare.

Planemo, tărâm al poeziei fără forță de frecare,
și al versurilor lipsite de gravitație și sens,
îmi apari așa de frumoasă
când parfumul tău se prelinge
peste buzele crăpate
ale munților de ceară...
Planemo , loc împuțit și jegos
și nimeni,cu excepția, Stapânilor Izbăvitori
nu merge acolo...