Mă-ndemn în suflet să-nțeleg profund
Cum frânge dalta partea nedorită,
Să scoată gândul pur, neprihănită,
Din marmura în care stă la fund.

Trupul acela cufundat în piatră
Dormea de veacuri, marmura să-l știe
În transparența ei liliachie,
Cum ține focul flacăra în vatră.

Văd cum scânteia licăre sub mână
Și cum ciocanul parcă o lovește
Să dea suflare chipului ce crește
Ca un copil și parcă o îngână.

Sunt luminată când citesc o urmă
ÃŽn minunata ardere a firii,
Să mă înalțe limpede zefirii
Ce răcoresc misterul și îl scurmă.


Florina Ladislau