Tu spui că această zi de toamnă
ne-a cules din pustiul lumii.
Înfometați de dragoste la prima vedere,
ne-am spus simple cuvinte
cuprinse de născarea vibrației
în sanctuarul divin.

Aici iubirile se strigă fără să se atingă,
niciun foc n-ar fi ars cu atâta flacără,
câtă sevă din mine înflorea în ochi
și dorința se mistuia într-un cearcăn.

Ziua aceea scurtă, plină de rod
ca fântâna înzidită în ploi,
cu un simbol înmiresmat de fructe,
ne smulgea utopia de pe frunți.

Viitorul ne părea o casă de locuit,
unde vom umple odăile de copii și griji
iar în pereți o să bată pendule oarbe
cu ore de bucurie și teamă.

Cum nici nu cunoaște iubirea
o piatră mai mare pe umerii curbi,
eu am s-o duc la râul timpului,
să curgă anevoios în universul postum.