E lumea plictisită de-atâta poezie
Ce curge râuri, fluvii, molcom sau în torent
Bătând la porți de glorii în scris de erezie
La dogme seculare... Încălcate evident.

Cum mai ușor e totul, când reguli nu mai sunt;
Poet e prozator, eseist, dramaturg,
E nuvelist, reporter... Ei singuri se încânt,
Filozofând infant sau geniu demiurg.

Fac parte, poate sigur, din invazioniști,
Orbiți de-orgoliu propriu și surzi la rațiune;
Cum dive, dezbrăcate pe sticle, sunt artiști
Și șarlatanii, hoții, conduc o națiune.

Îmi cred încă bun simț de-a respecta canoane
De rimă, ritm, de iamb, troheu... în exprimare;
Nu-ncerc să-mi vând din stol, spunând că-s avioane,
Nici să-ncâlcesc cuvinte, în metafore bizare.

Nefericit proverbul, ce de-altfel nu-i proverb,
”Că nu e om să nu fi scris, vreodat-o poezie”,
S-a răzbunat pe lume, pe subiect, pe verb...
Albina-i cum e cioara, din zbor... O nerozie!

E straniu cum permis e-orice la scrisu-n vers;
De-a pune-n alandala cuvinte deslânate...
Cum ai ieși pe stradă-n chiloți în loc de fes
Și polițist ți-ar trage... o notorietate.

E-atâta libertate de clase, brevetate!...
Să fie poezia de sine stătătoare,
Așa cum câștigată-i, pentru posteritate!...
Și să creăm, la scris, noi rubrici... salvatoare!

De neînțeles mă tângui în plictisu-mi de rimă
Ce deranjează mulți, moderni, cu iz de snobi,
Ce cu tupeu de clanuri acuză; oi fi de vină
Că nu-s invadator, ca ei, printre microbi.

Oricât de alb e ”versul”, să fie cântec, slovă,
Să-l simt o căutare, o lecție, trăire,
Să nu mă-nec în mâl, mirositor; mangrovă...
... Cum visător la mare, înot mi-e ispitire!
29.05.2011