Raza de soare poate că mă știe
De când eram zăpadă în părinți
Și respiram iubirile de sfinți
În noaptea cea fantastică și vie.

Mă știe dorul unui dor de viață
Și apele de-argint în care țin
Imaginea puțin câte puțin
Cedată mie într-o dimineață.

Voiesc să dărui șoaptelor iubire
Și celui drag alintul meu supus,
Cât încă nu sunt prea către apus,
Și nici prințesă într-o mănăstire.

Mă bată valul, vântul mângâios,
Cu miere blondă, dulce să rămână,
Un infinit, o zi, o săptămână,
Cel mai iubit și cel mai glorios.

Florina Ladislau