de cum pășim în stradă
ceva stă să izbucnească
până și primăvara
e încărcată de un
aer sfârtecător
molima însingurării
se întinde cu disperare
orice sunet pare un murmur
de nemulțumire
orice gest o sinucidere
orice tăcere un blazon al sfârșitului

e un capriciu să mai poți exclama
sunt întreg
atâta vreme cât ești
amețit de mori de vânt
don quijote încrezător în
viața dulcinee
și-ntr-un condei din care

ne tăgăduim
existența