Jurnal de București- 14 iulie 2012

Nu despre politică voi vorbi. Doar o aserțiune – România va fi, a fost și este un teatru al luptei dintre Est și Vest.
Acum trec la ale mele. Ipocrizia este o „lege naturală”. Suntem ipocriți fără să știm, uneori. Iubim rar, dar vorbim mult despre ea. Am fost dezamăgit de mulți, multe și de mine însumi. Cu asta am spus totul. Dăm lecții, dar nu primim.
Cum să numesc iubirea, când ea nu are nume, cuvinte potrivite, la plâns sau pentru glume? Tu ai dorit să fie evanescentă, floare, lumină nefirească, durere ce nu doare. Fără asprimi de cuget, mărturisiri deșarte, dar cum poate iubirea să fie, fiind departe, când nimeni nu-i asemenea cu altul sau cu alta? Și nimeni nu e diavol, nici înger. Laolaltă s-a plămădit ființa și nimeni n-o să afle ce-i dincolo, că Domnul ne ține mereu calfe.
Scade surâsul, adulții-s superbi, crește-ntrebarea ca osul în cerb, ceasul aleargă, limba-i căzu, peretele plânge, dottore Manchu. Mandibula are și ea un cuvânt, orașul se nalță mai sus de pământ, miroase a om și a pește stătut, inspectorul Watson crescu în șezut. Sus, pentagrama hipnotizând, cred că Demiurgul acum e plăpând, noi jumulim Pasărea Rok, nu e Măiastra, dar plină-i de foc.
Deschid fereastra, o pisică se uită fix la mine. Arunc țigara, pisica se apropie, o miroase în silă, dă din coadă nemulțumită. Va reveni. Este o zi ca oricare, câte stele nu explodeazî în Univers, câte iubiri nu se scufundă în neant? Moralitatea și perversiunea merg mână în mână. Etc. Când? Iartă, dar nu uită, uită și iartă. Oamenii mă îngăduie. Timpul e un cal bătrân. Cimitirele ne fac mai buni. Ca și locurile de rugăciune. De ce nu am răbdarea să mă rog mereu pentru liniștea sufletului? M-am născut în urmă cu o zi. Ei și? Poți iubi de unul singur? Norocul meu că alături nu este o prăpastie. Mai ușor cobori în adânc, decât să te înalți la cer. Un cal alb trece prin văzduh, cine va îndrăzni să urce în spinarea sa nervoasă?
BORIS MARIAN
.