Când am denumit frunza
copacul gândea muguri pe ramuri,
implorând să vină căldura soarelui
își tot sorbea târziul din așteptări.

I se topeau ochii de lumină
îndurase iarna cu hlamida ei albă,
nopțile lungi cu straie de întuneric,
acum se simțea liber, trecuse echinocțiul.

Dacă în inima lemnului zvâcnirea
rămăsese numai o dungă roșie,
coaja-i netedă respiră verdele,
seva urcă prin trunchi zâmbind.

Chiar și copacul din mine
cu scorburi pline de cuvinte,
denumindu-le cu numele lor,
le trimite prin frunze la cer.

Nu știu ce întâmplări
cu norii de-a valma sub ele
le stropesc cu agheasmă la rădăcini
și sfârșesc întrupându-se în poeme.