Lama cornoasă se freacă
De zgura uitării amare.
Și până ajunge de se crapă,
O aspreste în continuare.
Falanga nebună în sânge
Îmbibată.
Dinții scrâșnesc mușcând limba
Moartă.
Moarte pe moarte și viață
Cusută cu ață albă și verde
Totul e innecat în zațul de pe față,
Care curge neîncetat din pupilele negre.

Un rânjet nebun apare-n colț de gură,
E timpul să ne oprim.
Ne-am întâlnit la trei dinți cotitură,
Doar ca să ne altoim.
Admonestare și o mică lamă argintie
Care taie pielea de mercur-venin
Atât de simplă și de vie.

Șhh...acum hai să vorbim!

Ce să discutăm între noi?
Mai e ceva de aruncat?
Simt un milion și una de nevoi,
A unui singur nebun turbat.
Epileptic cu diplomă
M-aș auto-intitula în rândul din față,
Nu mi-e rușine să intru într-o vomă
De turbați și păpuși lipsite de viață.

Doar eu cu mine și cei dimprejur,
Cu care mă-nțeleg la fel de bine,
Căci gândesc ca un schizofrenic matur.
Ei nu mai au sânge în vine.
A fost înlocuit de mult timp cu apă
Și canabis diluat pe șervețele de hârtie.
Se uită cu toții cu privire bondoacă,
Către clinica de cardiologie.

Numai cu aparate
Sunt în stare să mai simtă
Inima aia plină de păcate
Cum se chinuie să îi mintă.
Să bată în ei și ei să dea
O palmă destinului din cana mea.
Care e scris tot într-un zaț amar de la cafea,
Cafeaua doctorului care se pierde cu firea.