Se-nfiripă întreaga lume – eu daltă și ciocan îmi țes,
Dintr-o scânteie ce-mi cântă – din sânu-i cald, din firea-i între sorți...
Și Totul în graiul ei îmi cântă, soclu parcă înălțându-și,
Nimic nu scapă acum sclipirii, toate-n preajma-i hărăzindu-și.

Ah, dar alta stă să vie – tot sa dea uitării!
Plămădit-am în zadar o lume – doar m-am arătat puterii!
Și altă slavă simt cum crește, altă lume, alta daltă,
Aceeași poftă-o mână ca pe-un zeu ce în uitare-si face casă!

Iar ale vechii lumi ruine nimic parcă nu le mai ascultă,
Că-i prea mare acum izbânda – unei alte forme ce se-arată.
Ah! Vechea lume de-aș pricepe, chiar din ea aș ridica,
Clipă cu clipă plinirea-i, din alte lumi ce-i țin ocara...

Dar ce-a zămislit amorul – ce din dragoste de săvârșire plânge –
I-i bolții mereu sorginte! O clepsidră ce mereu curge!
..................................................................................
Vai-vai! Un cântec se aude! Slavă se cuvine-a-I înălța
Celui ce nimic nu-i scapă de-atâta taină – Celui ce-n genunchi mă vrea!