nu mai suntem copii nu mai stăm în grădină
picior peste piciorul celuilalt
să ascultăm clopotele din mere
este vară iarnă primăvară toamnă zi și frig
toate sub aceeași limbă de fier care ne sufocă în așternuturi
care ne curentează tot timpul

alerg după noapte cu sufletul ghemotoc
în urmă răsăritul aprinde orașele unul câte unul ca un fanaragiu
o iau pe străduțe pe scurtături prin intrânduri
ecoul pașilor se sparge în mii de lilieci
mă încolăcesc în rufe puse la uscat mă împiedic
de obiecte felurite țip cu fața afundată în pământ
din dorința de a-mi clăti chipul

inima aruncă din tun ghiulele spre tine
sper să îți nimerească urechea din piept
să coboare pe serpentinele de piele
să se adune undeva ca la mesele de biliard
să le poți lua și repune pe punctele lor de origine

mi-e frică iubito și doar știi
când mi-e frică pot auzi spuma valurilor
rostogolindu-se în larg
*
pentru mine ești regina degetului de copil în gură

te pot privi de sub orice unghi al timpului
la volanul basculei mele cu moloz

dar tu nu știi asta

stai cu spatele plin de noimă la mine
cu un cobai alb cuibărit pe gât
speli vasele care se transformă în rufe
și invers
stai acolo de foarte mult timp
cu bonul de ordine între buze fredonezi uitarea suculentă
care dărâmă pereții și aduce mirosul de mucegai
din fiecare dimineață

și ai palmele pline de cifre

și inima îți prevestește o pârjolire

și depărtarea rupe plăcile tehtonice dintre inimi

dar nu știi asta

și e posibil ca eu să fiu un prost
*
dacă aș fi vapor din inima mea plină de țevi cazane și pompe
ar ieși șoareci mari cât niște creste
nu pentru că s-ar scufunda
ci pentru că ar urma să explodeze dintr-o clipă în alta
fără motiv