Albină (VIII)
Albină, ți-ai aruncat zumzetul în sufletul meu,
îmbătată de miere, și zborul ți-l purtai în dulci spirale de fum.
Eu sunt cel fără speranță, cuvântul fără ecou,
și cel care a avut totul, pierzând totul.
Ultima legătură, în tine scârțâie ultima-mi năzuință.
În ținutul meu searbăd tu ești ultima roză.
O, tu care ești tăcută!
Lasă-ți privirea adâncă să se închidă. Acolo noaptea se zbate.
O, trupul tău dezgolit, o statuie temătoare.
Tu ai privirea adâncă, în care noaptea lovește.
Liniștite brațe de flori și veșmânt de roză
Sânii tăi aduc a melci albi.
Un fluture de umbră s-a aplecat în pântecele tău
să se odihnească.
O, tu care ești tăcută!
În mine răsare singurătatea, cuprinsă de absența ta.
Plouă. Briza mării chinuie pescăruși rătăcitori.
Apa pășește, desculță, pe străzile deja străbătute.Din acel copac, frunzele se plâng ca și când ar fi bolnave.
Albină, chiar și când nu ești aici îți arunci zumzetul în sufletul
meu.
Din nou, exiști în timp, zveltă și tăcută.
O, tu care ești tăcută!