Cețuri târzii, umbrare și zăbrele,
Bolți largi de ploi însingurând zăbava,
Furtuni în grâu, când a rămas doar pleava
Și m-a pătruns uitarea pân' la piele,

Un vârf de stâncă ce-a străpuns epava
Și-a azvârlit talazuri pe podele,
Un pâlc de nori în noaptea fără stele
Căzând în trup și semănând otrava.

Sunt toate strânse-n geamăt pe retină,
Dar îmi rămân izvor tăcut și grav
Ce spală blând un tremur de rugină

Și-nchide răni în sufletul bolnav.
Nu văd cu ochii taina ce alină.
Ea va-nflori din inimă, suav.