Ne vom menține la distanță de vechile complexe,
sau vom rătăci iar în labirintul umbrelor,
ascunzând sinele sub vălul propriei tăceri,
fără să mai aflăm vreodată lumina
care ne-ar elibera?

Ne vom goli sufletele de furia pietrificată a cuvintelor,
acele pietre aruncate care zguduie respirația,
ca să lăsăm vântul să intre lin,
să picure lumină printre fisurile inimii?

Această dorință — iluzie sau drum real?
Poate găsim cărarea spre tăcerea care vindecă,
unde cuvintele nu mai rănesc,
ci se transformă în șoapte de aur,
în ecouri care construiesc punți
în locul zidurilor ridicate de furie.

Poate că drumul începe în interiorul fiecăruia,
în privirea care înfruntă umbrele,
în gestul care iartă fără să rostească un nume,
în clipa în care tăcerea devine voce
mai puternică decât orice cuvânt furios.

Și atunci vom învăța să vorbim
în cuvinte fără furie —
care picură lumină,
care reconstruiesc inimile
și fac ca lumea să respire mai ușor.