ÃŽn zile clipele fericite se succed
acoperind orașul amorțit.
Seara, căzută de pe acoperișuri,
havuzurile rătăcite de îndoieli,
casa barocă în care a intrat femeia
cu teamă în pieptul bombat...

E o tăcere pe fața trotuarelor,
e o trăire între gri și ceață,
pe clopotnițele înalte;
pe movul buzelor tale curbe
ne oprim să ștergem sufletul

E o zi obișnuită...
Râul traversează prin trup orașul,
sălciile își destăinuie plânsul.

E ceva plăcut, o durere
invizibilă pe străzile plictisite ,
e o nelămurire, poate o sclipire,
ori o neîntâmplare de așteptări, o infuzie,
e ceva plăcut, poate mersul femeii
alunecând prin întuneric...