Numai eu și vârful peniței
flămânde
mai stăm la marginea căldurii…

Doar prin ea petrec poveștile înșiruite în mici perle: albe, negre...
Cele gri nu-mi plac,
au nuanțe sângerii
și-mi umplu plămânii cu nisip...

Sunt paranoică oare
că pe bunica o așez mereu în vârful ei?
Ce să fac dacă ea are cel mai mult alb!
Deschid ochii larg să-i văd chipul,
respiră...
Fără reținere, intru în lumea ei,
zâmbesc și îi spun ce rochie albă are...
În mână un ulcior de lut,
frumos desenat cu motive florale...
Daaa,
în el este firul de iarbă, îhî...
Acel fir de iarbă căruia doar cu vorbe de iubire-i pot rupe lanțurile,
doar cu desăvârșirea rugăciunii îi ajungi pe acoperiș...

O să stau la pândă cu vulturul alb
la marginea lumii, și
ascult veștile...