aroma cafelei îmi poartă dorurile dimineții.
sunt eu, tomberonul pragmatic căzut în cap,
azvârlit de vecina de la trei în timp ce-și curăță vânătorul de gânduri,
ploaia zdrobindu-i ciorchinii, copii din muguri de tei,
pe fața mânjită de urme de ziar a ferestrei.

în zare, mori de azvârlit picioare
în burta ticsită de compromis a asfaltului
ce mângâie firele de iarbă ce n-au mai prins lumina în orașul ăsta de atâția ani.

mi-e scârbă de tuberculii de ceapă
ce-și înalță florile miresmatice din fălcile arse de soare și tutun
ale zidarilor ce-mbracă blocurile-n plute.

concertul începe matinal.
aș arunca un pumn de soare pe geam să-mi țină noroc,
dar gâștele vecinului nu mai mănâncă curcubee de când s-au lăsat cu roșu-n gât.
am sacrificat și azi cântecul cocoșului pe fluturările zburdalnice ale telefonului -
snooze 5 minute -

de când m-am descălțat de casa părinților îmi țin picioarele pe sub pături,
să nu se vadă rupturile din vârfurile șosetelor.
întrebau ei "cine-ți spală, cine-ți calcă?"
de-aș ști pe careva care să coasă…

îmi place să îmi desenez dimineața
înainte ca luna să se-nmoaie în smoala nopții,
mă simt ca un arhitect ce clădește foaia de calc pe care va desena capodopera.

în fond, maculatura și ciornele au prins mereu bine.