cioplesc tâmple de lemn
iubitorilor de piruete obscene
când seara nu se aude în ferestre
nici tu lovindu-te de cerul gurii

îți deschid ușile în piept
să aerisesc nimicul
uneori mai găsesc câte o grămăjoară de sare
pentru că tu nu știi să plângi cu ochii deschiși

cuvintele sunt deformate
fără înțeles
ca o unitate de măsurat viața
oferite în varianta perfuzabilă
celor cu insomnie

înstăriților li se oferă drumuri neîmbrâncite de toți zilnicii
să li se scurgă printre degete
ca o prespălare
înainte de micul dejun

sunt un ins generos
dăruiesc minute tinerilor născuți la fără zece
și nu percep taxe înnebuniților
poate de asta copiii mei
nu au glasul plin de sânge
doar pleoapele înfuriate le svâcnesc somnul
impus seară de seară
fix la aceeași oră

un sălbatic
mi-a arătat piciorul de carne pe care îl folosea doar la serile dansante
avea încă unghiile roșii și pantoful cui
ținea talpa să nu se prăbușească

m-a întrebat cu o voce spartă
dacă eu sunt nepotul tâmplarului
nu de alta dar în locul mâinii drepte era prost înșurubată una stângă
mai scurtă
găsită într-un azil de bătrânețe
și îl jena când traversa veșmintele iubitei
iar el auzise că există un mare meșter
care sculptează trupuri în lemn la preț redus
mi-a oferit cealaltă jumătate goală de suflet care o mai avea
dacă îl ajut să redevină drept
am acceptat

oricând se va găsi cineva să cumpere
suflet nepătat
de țipăt