în acele locuri neumblate pe stâncile înalte
unde binecuvântarea cuvintelor așază în
fiecare vers câte o stea cu diagonala înfiptă în colțul
cunoașterii se pot scrie dramele amiezii fără
nicio patimă uitată undeva în gândul vreunei zile

nu poate fi nălucire cel mult duh ce rade din sarea
pământului transparența pulbere a iluziilor
cu ochii întorși spre cuvânt lângă rădăcinile brazilor
slugarnic slujind urnirea vremilor înalță ca orice
frumusețe albă acel poem rămas în oricare ca un
imperiu fără graniță

din când în când își mai șterge o lacrimă cu răbdarea
învechită sub punțile din turnul luminii sărută apoi
pietrele cu somnul vegherilor sperând că aura cuvântului
se va întinde peste timp pricepută ca o jucăușă rostire
a trezirii legând tăcerile cu înțelesuri nebănuite

poate poetul e cartea ce arde la fiecare adiere
amestecând prin vocale atâta pasiune să-nvie sub
arcadele vieții extazul efemer surprins de ochiul călător
al libertății sau poate e cântecul de leagăn ce răsună-n
vânturi mutând privirile sub alte zodii în care semenii
așteaptă să mai cadă uneori uitarea


4 martie 2012