Pentru tronul în care stau gândindu-mă la ziua de mâine
Am dus lupte grele. Lupte despre care nu se va scrie nicicând.
Cele mai rele au fost războaiele pe care le-am dus cu mine.

Primul război a fost cu străzile care mi se deschideau infinite
Fiecărui pas ce îl pășeam înainte printre flori, ierburi, nori
Și printre câmpuri, ape, munți și alte nenumărate cuvinte.

Cea mai grea luptă a fost cu clipa trecută prin mine în timp.
Am simțit între coaste și în inimă deschisă o rană eternă
Pe care o voi purta adânc semn, cicatrice sau ca pe nimb.

Astfel, valuri și valuri s-au revărsat peste mine strângând
Din depărtate și neimaginate sau alambicate visări
Pietre din care am construit ziduri pentru a lupta oarecând…

Îmi amintesc clipele în care mi-am tăiat vene să las focul
Care îmi curge în trup spre a lumina pe creste ca semn
Întinderile ce-mi sunt supuse până unde se vede cu ochiul.

Ori anii în care am săpat în pereți de biserici să înțeleg
Ce îmi este scris să trăiesc și dacă are rost să mai cred
Că ceea ce construiesc este o parte vie a unui întreg…

Și sutele de mii de ani lumină pe care i-am mers înapoi!...
Nu sunt întâmplători deși au fost străbătuți milimetric
Ca niște tranșee adânci într-un război de soldații eroi.

Sau toate crucile pe care le-am slujit și pentru care am pus
Apă sfințită, cârpă albă și busuioc ca burete la tâmplă…
Toate nu sunt decât sacrificii nespuse ce ți le-am adus!

Ți le-am adus ție viața mea cu păcate și vise uitate!
Păcătoasă și purtătoare de amintiri amestecate
Fără a cere, fără a căuta, fără a spera spre ceruri deșarte…

Ție, viață efemeră de rege, căreia se pare că poate schimba
Soarta multora printr-o bătaie de sceptru sau cu iscălitură…
Ție îți închin viață, ca unui mort, pocalul de vin și inima mea!