să vezi lumea ca un cerc,
unul care se strânge, pe trupul tău, fără putința de a te mișca.
ești nevoit să rămâi în picioare, a simți apăsările.
să nu te poți așeza în tine confortabil.
să încerci să faci față.
în formă rigidă, sentimentele par monumentale.
poți privi doar drept, amintirile se depozitează în ceafă până la refuz,
ca o durere. zvâcnesc. ți se face rău. îți vine să vomiți pe singurătate,
dar dacă o înăbuși, cu ce mai rămâi

în cercul tău, fiecare se afișează cu singurătatea sa, ca la un bal mascat.
ți se pare că ești înconjurat de oameni prietenoși, de fapt, se face schimb de măști.
tu cu el, el cu vecinul său, acela cu următorul care i se pare mai nimerit,
fiecare împrumutând singurătatea altcuiva și tot așa până
se încearcă toate posibilitățile.
dintr-un fel de întâmplare, propria mască se întoarce la tine.
este cea care ți se potrivește perfect.
oamenii de pe circumferință aplaudă, faci o reverență,
eventual, inviți o singurătate la dans.
te învârtești mereu în sens invers celorlalți,
singura mișcare pe care o mai poți face în spațiul restrâns dintre tine și
ceilalți de tine prin care ai trecut cu fiecare altă mască împrumutată.
rotirea asta provoacă un hohot colectiv care mânjește gură după gură.
desfrânată, singurătatea dansează cancan, ce bine își flutură instinctele,
ce sigur te rătăcești printre ele. cum te-amețește, cum te întoarce,
în tine se despoaie, iar tu faci dragoste cu ea. în văzul tuturor.