Când ne luăm „la revedere”
tu pleci de tot
eu mai rămân puțin
Știi cerul a fost un loc mult mai bun
pe când stelele nu aveau nume
pe când îl locuiau hoarde anonime de păsări
Apoi am devenit tot mai des
o afurisită de coajă goală
fistic sau arahidă sau
dar cui naiba îi pasă
Încă n-am obosit
să împachetez de fiecare dată cu mare grijă
coaja nătângă
în hârtie frumoasă colorată până la refuz
E un zâmbet nefiresc de larg
nefiresc de orbitor
E fericită uite la ea cât e de fericită
Și râd tot mai aprins
pe măsura bucuriei voastre
pe măsura ecoului din mine