Între atâtea mii de vieți ;
între atâtea mii de vise călătoare ;
omul aleargă nestingherit,
să cuprindă, cu brațul ochiului stâng
tăcerea aprinsă în lacrimile cerului ;
să stingă lumina văzduhului
în palma lui dreaptă,
și să șteargă, din amintirea lui
clipa în care, lacrima l-a cuprins
și soarele lui a apus, în întunericul vieții
iar timpul, l-a schimbat în nemurire

Omul, în infinitatea ultimului simț ;
aleargă nestingherit
pe cărări cernute, cu fulgi de lumină
și stinge, în neputința lui,
văpaia sufletului care arde,
în cetatea nevazută a iluziei
iar visele lui , niște candele ascunse în întuneric
se risipesc, în tacerea ultimului zâmbet

Omul, suflet risipit printre cuvinte
ascunde tacerea, în noroiul clipelor scurse
pe obrazul lui adâncit de durere,
și stinge tăcerea neputinței ,
în ochii ascunși ai luminii .........