Fulgi grei de omăt din cer coborau,
Căzând pe pământ, o pătură moale lăsau,
În aerul rece, păsări de vară zburau,
Vestind moartea iernii, în zenit ciripeau.

Un lințoliu reavăn pământul primea,
Nevoia vieții de ritul funest o cerea,
Copacii de zahăr, din crengi se aplecau,
Un ultim omagiu iernii, umili, aduceau.

Iubita-mi rămase pierdută-n pădure,
Departe de mine, ascunsă-mi cu zile,
Strigam după ea, plângând-o amar ca să vie,
Nevrând ca moartea s-o ascundă sub glie,
Știind că astfel risca-voi să o pierd pe vecie.

Ecoul ilar mă-ntrista cu cruzime,
Iar gerul aspru speranța-o tăia,
Ducându-mi simțirea pe culmi de mâhnire,
Văzând cum iarna, geloasă, mi-o lua.

Am mers în zone troienite din timp,
Capacane puse de-un tragic destin
Ce nu mi-a dorit dreptul divin
Să fiu cu ea în al vieții Olimp.

Fulgii impasibili, în structuri de sicriu,
Dansau pe cerul devenit pământiu,
Crepusculul serii natura o învelea
În folia nopții ce iar revenea,
Dornică, parcă, să ascundă rușinea
Zilei ce moartea iubite-mi dădea.