Când ne-am despărțit, pământul
A crăpat în două bucăți uriașe.
Ziua a fugit înroșită și totul s-a învăluit
În negru de noapte.
Îmi era frică lacrimile să mi le las
Să-mi curgă încet pe obraji.
Mă temeam c-am s-aud tristețea
Cum strigă ... și-am plecat.
Dar înaintea mea s-a deschis o cărare adâncă
Și am pășit curioasă pe ea.
Auzeam bătaia inimii tale
Și mă întrebam dacă nu e a mea.
Glasul pământului mi-a răspuns de departe
Că de mult timp n-ai mai trecut pe-aici.
Și-am întrebat: “Atunci cum se face,
Că-i aud inima bătând?”
"Nu e inima ta, nici a lui nu este.
E inima mea, chiar de sunt pământ.
Am lacrimi și eu: izvorul și marea;
Ca mâini am copacii, iar vântul mi-e gând.
Să nu te miri că am gustat tristețea,
Să nu te miri c-am plâns cum plângi și tu.
C-am suferit când iarna mi-a furat blândețea
Și că am râs când soaring meu vru.
Ia-mi inima din piept să n-o mai simt cum doare,
Cum macină coloane, cum vrea mereu să-i dau.
Arunc-o în neant. De vrei, arunc-o-n noapte
Și fă ca de-astăzi patimi în piept să nu mai am.”
Am coborât pe trepte triste ca recile coloane,
Întortocheate-n vise, întortocheate-n zări
Și din azurul vremii, din clipe sepulcrale,
Desprins-am violete din valuri largi de mări.
Și mâna mi-am întins-o spre inima-i bătândă,
Am vrut s-o iau în palme, dar am simțit-o-arzând.
Când am atins-o iar, ca dintr-un șir de patimi,
În mâna mea simțit-am doar praful de pământ.
L-am risipit în zări: întâi spre est, spre vest,
Spre sud și-apoi spre nord.
Și-am alergat departe, mai departe,
Ferindu-mă-ngrozită de-al cerului potop.

(marți, 22 noiembrie 1994)