Pe ea o chema Liana. Din ce în ce mai des aveam păreri diferite de ale altora, Y. se depărta, încet-încet, de emoțiile comune. În prezența altora mă simțeam ca un contur în centrul unui ghem complicat de fraze. Iar pe ea o chema Liana.
O noapte, doar atât am dormit într-una din camerele ei, cu zidul între noi, cu băutura din creiere; și pachetele de țigări erau, fiecare, în altă cameră. Dimineața:
Mă târăsc prin subteranele geamătului
spre veșnica mea pomenire
sunt un obiect de unică folosință
sunt păstorul acestui trup îngrozit
(pe o stradă două bătrâne
pleacă brusc spre cele două capete ale lumii
și una duce inima, inima mea)

Liana nu s-a trezit odată cu mine și atunci:

Aproape că-s tunele jugularele mele
niște căi de acces punând planeta-n pericol
Doamne, tot mereu în ședință cu sărmana
mea nemurire cu lamentarea mea abruptă
- e aceeași oră de lux
santinelă a tâmplei din care glonțul a evadat
aceeași oră minunat aleasă să-mi fie mireasă
aceeași eră a distinsului trup
înfipt într-o altă generație
- una a morții noastre amin.
Iar pe ea o chema Liana. Și pachetele de țigări stăteau în camere diferite.