Nu-mi lipsește nimic altceva.
Aș putea scrie o carte despre câte am,
despre ce nu-mi trebuie,
despre tot ce nu mi-a lipsit vreodată,
dacă aș ști că e adevărat și că
ce gândesc acum se justfică.
Altfel... aștept să se întâmple
adevărul ăsta străin și rece
așa cum mi-l închipui eu,
ca apoi să pot să plâng în liniște
cu satisfacția că măcar aveam dreptate.
Mi-e așa de frică de realitate,
încât, de buna voie și nesilită de nimeni,
o accept. Pentru că n-am putere să o schimb.

Si dacă aș avea? Dacă ne-am închipui
înconjurați de adevăruri?
Să fim cinstiți măcar acum.
Tu chiar ai vrea să afli
de ce nu te-a privit în ochi
când a trecut pe lângă tine?
Iar tu, da, tu, chiar vrei să afli
de ce s-a așezat lângă ea și nu lângă tine?
Iar eu, eu chiar aș vrea să știu
pur și simplu de ce...