Nu sunt un constructor de vorbe, de aceea, pe pod,
te aștept cu brațele goale; am aruncat florile în apă,
fiindcă numai apa știe să le poarte, mai departe, parfumul.

Scriu dintr-o aură, cu semne de foc,
îngerul de serviciu îmi contabilizează amânările,
plus eroarea de a te fi cunoscut prea târziu.

Suntem două sunete care vibrează pe aceeași coardă,
prelungim tăcerea, cât între noi va mai exista o punte
care să trepideze la unison cu bătăile inimii noastre.

Niciun castel nu-ți ofer: Dumnezeu ne-a lăsat
inimi prea înțelepte, cuvinte libere, fără pași ezitanți;
când ne strângem la piept, aurele noastre închid circuitul durerilor.

Alung somnul în versurile acestea patetice.
Între timp, florile trebuie să fi ajuns la tine.
Noapte bună și-un capăt de pod!