Confesiunea celui care pleaca.



Târzia toamnă frunzele-și aruncă
Și ele-n zborul lor de neștiut se leagănă în vânt
Vrând, parcă,să se-ntoarcă înapoi,
Acolo,unde cald și bine lor le-a fost.
Privesc pe geamul aburit la dansul lor
Și gândul rătăcit spre tine se întoarce.
În ochi-mi, clipele de dor și-mbrățișări
Se trec acum cu dor de primăvară.
Vrând, parcă, la viață să renască.
Îți amintești de soarele ,
Ce razele spre noi le trimitea?
La el, noi, fericiti priveam.
Cuvintele le aruncam la soare,
Și îl rugam nicicând să nu apună,
Dar el deodată s-a inchis
De parcă bănuia,
Că tu, spre el te pregateai sa pleci
Soare,tu,
Policandru de stele , mici,strălucitoare
Tu trebuia să strălucești
Și azi și mâine și mereu,
În viața-mi lipsită de noroc.
Tu,soarele meu drag,
Ce ziua-mi luminezi,
Atunci ,pe el tu mi l-ai luat
Deși în drumul tău spre întuneric,
Eu îți simțeam durerea
Cu care tu te închideai…
El, azi nu este...
S-a stins văzând că el,un simplu muritor,
Vrând să te-nvingă,
Învins a fost.
Nemuritor ca tine se vroia
Uitând că pământenii au gânduri de iubire pline
Și el s-a-ndepărtat cu pași-nceți
Spre zari necunoscute…
Toamnă târzie e acum,
Și eu,
Arunc spre el cortina din mătase de uitare.
Și mâna ție, Soare, îți întind,
Cerșindu-ți iar, pe cer, tu să apari,
Să strălucești ca-n ziua de atunci,
mai ravasit ca niciodata ,mi-e sufletul acum,
Iar tie –ti cer sa-l luminezi.
ăă