dragostea ta e un plămân ce așteaptă laptele de capră roșie
pe care-l aduce un bătrân dintr-un sat îndepărtat
ea se umflă și se trage înapoi cu o ușoară durere
privind contururile abia vizibile ale unor case din zare
ea inspiră din spatele lor un fir de aer proaspăt
ca și cum și-ar aminti ceva și ar trage o linie nevăzută spre sine
sub privirea unui prieten ce se apropie înjumătățindu-se
până ce intră pe nări și ajunge mai mic decât un punct desenat

dragostea trimite apoi spre zare un alt fir subțire pe care pleacă
un alt prieten, ce crește îndoit, până se face mai mare decât calea lactee
și atunci știi că durerea-i memoria în care plutește un chip
umbrit de o privire și ieși pe stradă însoțit de papagalul ce spune
la sfârșitul fiecărei fraze „dar...”, scuturând din cap
spre tine, ca o rugăminte de a nu întrerupe legătura cu el

dar dragostea e ceva în care tu însuți ești purtat de la firul de praf
la praful stelar și dincolo de tot ceea ce poate însemna univers
fără să uiți de vreo ființă, pentru că simți tot mai mult că ești iubit
deopotrivă cu ele, și aici se stinge durerea ta într-una liniștită
care nu te mai chinuie, ci e ca o îmbrăcare în Altcineva ce șterge
cu o gumă moale distanțele. atunci auzi lămurit pe firul acela
ce intră și iese un nume pe care suflarea-l rostește, ca ajutată
de o mângâiere venită de niciunde. și uiți pentru un timp de tine.