cînd privești de sus, de pe stîncă trebuie să știi
cum să privești. închizi ochii primești
aroma fantomatică a miilor de ani scurși
prin întunericul alb și mirese frivole de ceață
îți îmbrățișează irișii. lumina tîrzie te umple
pînă simți sub tălpi greutatea de pumn ceresc
a stîncii pe care doarme încă
vraja.

pășești dintr-o lume într-alta.
din trup îți ies aburii ivorii ai dorinței
se amestecă prin aer cu bobițele de întuneric
din calea unei femei ce-și risipește culoarea
asemeni izvoarelor către însetați;
cele mai scumpe străluciri se desprind magic
de pe rochia-i simplă, albă de in.

o vezi cum pune pasul dincolo de stîncă
iar strigătul ei rămîne o vreme neauzit –
ca și cum s-ar fi agățat întră bătăile inimii tale –
o cădere în sine, dureroasă și lină
spre undele în clocot
cînd îi ating pielea.

ea pare că urcă în timp ce cade
pășește pe urmele lăsate în aer de mișcarea
grăbită a mîinilor tale. în cîteva clipe e aproape -
te poftește să calci aerul tare
de deasupra Rinului.

cînd te apleci peste margine simți în față
respirația mîndrei Lorelai.
cînd privești peste valea tocmită
să scoată prin farmec cele mai scumpe
minereuri ale frumuseții
o vezi mai întîi pe Lorelai.

dansul ei face aerul să se îndoaie de la mijloc
de simți că nu te mai saturi de
urmele pașilor ei lucind pe meterezele scunde:
valurile și ochii ei
sunt o singură lacrimă:
punguța ce ține prizonier
sufletul tău.

noaptea coboară peste rîu pe sfori legate în cer
odată cu ea se arată ființe imaginare ce îngroapă
noi și noi comori sub frumusețe;
lumini se aprind în cer și pe ape –
plutesc, curg odată cu rîul –
te scurgi și tu, aluneci departe
într-un vis ce nu se mai termină;

atunci vei știi că împlinești
într-o clipă vîrsta întregului univers
acolo sus,
de unde privești la fel ca în tine
cursul șerpuit
vapoarele navigînd
și vei simți dimpreună cu materia
durerea
la facerea unei stele.