Pe cararea abrupta ce duce catre munte
mi-au iesit in cale doi tapi: unul alb si unul negru.
Erau inconjurati de o haita de hiene flamande,
haita ce a muscat din mine, dar si din ei,
bucati de fiinta,
in foamea lor nestavilita
de a deveni stapanii vaii.

In drumul meu catre varful inaltat in zare
am daruit haitei prinosul de-ajutor,
stiind ca daca nu ii hraneam
ar fi murit de-o foame de inalt,
asa, cufundati in noroaiele vaii.


Oricine stie ca drumul catre varf
e presarat pe-alocuri de haite de hiene,
flamande de-un existential la care nu acced,
dar pe care, spre a-l avea,
il smulg din preaplinul altora.

M-am oprit, epuizata, sub coroana a doi brazi inalti,
ce-atingeau cu varfurile lor miezul palpabil al cerului.
Intre ei, cei doi tapi s-adapau la un izvor sapat, demult, in stanca
de cel mai nobil trecator de pe Pamant.

Insetati de fuga de haita,
insetati de fuga de ei insisi,
cei doi tapi m-au impuns cu coarnele,
tulburati de strecurarea umbrei mele
printre trunchiurile celor doi brazi...

Desi izvorul era de nesecat
si-ar fi putut potoli dogoarea tuturor locuitorilor vaii,
cei doi tapi s-au speriat ca setea mea
ar putea ameninta setea lor...

I-am lasat si pe ei sa smulga cu varful coarnelor
alte cateva bucati de fiinta din mine
si am pasit mai departe spre varf...

Setea imi era de acum potolita, desi nu bausem,
de simpla imagine a suvoiului de apa al izvorului nesecat...

Sunt oameni care n-au nevoie de mancare,
pentru a nu deveni lacomi de foame,
oameni carora nu le trebuieste adapare,
pentru a nu inseta,
oameni care se lasa strapunsi
de colti de hiene si coarne de tapi,
doar fiiindca stiu ca undeva, in zare
asteapta-n liniste deplina popasul lor un Varf de Munte.