în cartierul meu
blocurile apar din pământ în locul copacilor
la ferestre stau strânși mii de ochi gata să treacă prin tine
ca printr-o umbră
îi simți cum îți desfac pe rând coastele
să ajungă pasărea care bate cu ciocul în sufletul tău.
nu mai sunt oameni aici
doar contururi diforme și o noapte pe care o ducem pe umeri

străzile încurcate
oferă vacanțe spre nicăieri
plătim și bani pentru asta suntem bogați
aici în cartierul meu umbrele vând viața pe tarabe.

la miezul nopții ne strângem afară din cutii și-i judecăm pe ceilalți
atunci ne hrănim ne împlinim devenim cât luna
îl acoperim și pe Dumnezeu
e un bătrân simpatic dar iubește prea mult
l-am închis în colivie și-i aruncăm în batjocură
aripi de colibri.
cartierul răsună de țipete suntem fericiți
moartea nu ne mai oferă surprize
doar tace și zâmbetul ei plutește
ca un somnifer

obosim
timpul se odihnește pe-un trotuar
dormidormidormi
biet anonim
criminal.