Un om.
Un om singur într-un ocean de sânge și trupuri desfigurate.
Un om singur într-o mare de durere,
singur în învolburatul fluviu al bătăliei finale.
Tăcere. Tăcere supremă.
Printre elementele vegetale trunchiate,
ciotul unei civilizații grandioase încearcă poziția verticală pentru prima dată.

Știe.
Știe că violența va continua, că aspirația spre verticalitate e doar o aparență senilă.
Dar se ridică.
E doar un copil ai cărui pași sunt cruciali,
dar ai cărui părinți sunt inexistenți.

Încearcă pământul: solid, umed, apetisant.
Încearcă lichidul lipicios al noii existențe:
dulce, răcoros, stimulent.
Rezistă tentației de a muri.
Revine cu pași de dans haotic spre un sprijin iluzoriu.
Dar e viu.
E om.
E acum.

Un om singur într-un ocean de lacrimi.
Un om singur într-o mare de suspine.
Un om singur într-o lac de remușcări.
Un om singur într-un fluviu nostalgic.
Un om singur, spălând eșecul nașterilor anterioare.
Privește în jur: devastare.
Privește în depărtare: furii naturale.
Privește în oglinda civilizației: o nouă ființă,
o chemare amară spre terestru.

O femeie.
O femeie singură printre ruinele abstractului masculin.
O femeie divizată.
Femeia nu mai este singură.
Femeile pornesc drept, spre pământul aluziei.
Femeile renasc mereu.

Femeia cheamă depărtarea.
Depărtarea plânge, lacrimi de sânge și clor.
Clorul sinistru, femeia suspină.
Suspinul este prea uman, prea terestru.
Terestrul este aici.
Aici este femeia care cheamă depărtarea.

Bărbații sunt singuri.
Un bărbat singur, ștergând vâscozitatea aparentă:
nu mai este singur, dar este singuratic.
Femeile se îndepărtează,
dezgustul este feminin.

Bărbatul este etern.
Scuturându-se de veșmântul animalic,
privește spre cerul roșiatic.
Bărbatul este orb, apoi surd.
Simte, dar nu simte.
Apoi, cu brațele deschise și zâmbet șters,
bărbatul primește revelația:
OMUL este pregătit să înfrunte stelele.