Se-ndoaie din tulpină răpus de vreme fagul
Cu fibra lui vestită secată de putere,
Pădurii cătrănite o toamnă-i trece pragul
Ca martoră spășită la sfȃnta priveghere.

A fost È™i peste codru, pe deal la-nmormȃntare,
Bătȃnd cu pelerina prin frunzele cuproase,
Doar brazii veÈ™nic tineri È›ineau o lumȃnare,
Iar ciorile flămȃnde slujeau pe tonuri joase.

Ȋn scutece de ploaie se-nfașă astrul zilei
Și plȃnge peste solul mustiitor sub piele,
Cărările grăbite așteaptă ceasul milei
Apostrofȃnd licheaua bătută cu nuiele.

Mai lasă Doamne codrul umbrească-mi rădăcina
Sub coama lui regească mai deasă decȃt lutul,
Ȋi voi spăla cu sȃnge È™i bocete rugina
Zdrobind secunda falsă È™i refuzȃnd sărutul.