Acum când Toamna vine,
Arborele bătrân, din vârf de pădure,
Conștient de sine, cu tâmplele sure,
Nu mai rodește verdele crud.
Și nu-și mai petrece vremea,
Gustând din al trecutului cânt.

Cu ochii bolnavi,
Cu crengile spre pământ atrase,
Privește suav... cenușa visurilor arse.
Nu uită, șirul de mistere, a spune
Și toate câte a auzit,
din vremile străbune!

A rezistat fără teamă,
urgiile norilor grei,
Că viața i-a fost modelată
După “Legile Divine’.

Trist, abătut,
Acum, că Toamna vine...
Se sperie deodată,
Întrebând ca pentru sine...
“Cum va fi atunci...
Când voi părăsi noaptea-nstelată?”

“Ooo!... nu, bătrâne, menirea ți-e mare,
Îi vorbește o șoaptă...
Nu te lăsa amăgirii!
Când lumea-i într-un tumult
Sub acel hîd al urii,
Când tot pământu-i sub haina înghețată,

Tu, să ai mare credință
Ca-i fost un stâlp de biruință !

Când vei pleca pe dumul nemuririi,
De-al Toamnei gust de suferință,
Am să te ascund în « Arborele Viață »,
Îți voi trimite un câmp de Primăveri
Plin de inimi calde din zborul de mai-ieri,

Vei alerga, în fiecare zi,
Prin verdele crud al Veșniciei,
Þesut din ploi de lumină,
Sub scutul iubirii; caldă, eternă, senină!...
În fermecătorul chip al vestalei din Rai,
Cântând poezie cu mare farmec în grai!