poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-08-14 | |
Pași prelingându-se lipicios pe podele, tropăituri diforme și reci, picioare, zeci de picioare, foșnet întretăiat, țipete ascuțite și seci. Tencuiala de pe tavan e căzută complet, iar cărămizile de deasupra, crăpate și înnegrite de ploile toamnei nesfârșite care înnămolește totul, pătrunde în orice văgăună, se insinuează ca o pisică și transformă orașul într-un cadavru plutitor cu sexul în erecție, ochii ieșiți din orbite și carnea începând să-și piardă consistența, devenind una cu parcurile pustii și fantomatice, cu câinii care latră aiurea în noapte, cu clădirile scunde cu câte două sau trei nivele, încăperi lugubre și un pat slinos în mijloc, putred și fără saltea, pe care aștept nemișcat, ascult, nu îndrăznesc să întind mâna după țigări, dar o fac printr-un gest reflex, trag fumul în piept și mă apropii de geam să privesc strada udă, cu mașinile-i răzlețe proiectându-și din timp în timp lumina farurilor peste maldărele de gunoaie forfotitoare, adunate în preajma zidurilor mâzgălite cu spray reflectorizant, ori purtate aiurea de vânt.
Zgomotele de la etaj au încetat pentru o clipă, ațintindu-și, parcă, privirile nevăzute spre umbrele înlănțuite ale celor două siluete de pe trotuarul de vis à vis, care se preling, clătinându-se, spre Podul de Piatră. Apoi strada rămâne iar pustie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și, într-adevăr, nici nu s-a întâmplat, iar sus a reînceput regulatul gâfâit și patruped al colocatarilor mei nocturni. Așteptarea prelungită îmi atrofiază simțurile. Au trecut mai bine de trei ore, și încă nici un semn. Mai am jumătate din sticla de Scotch. Tot ce pot face e să aștept să treacă noaptea asta lungă și împuțită, și să mă car naibii acasă. Un bărbat subțire și cocoșat se ridică dintre grămezile de gunoi, ca o personificare a decadenței, își aranjează atent șapca, potrivindu-și cozorocul într-o parte, și pornește lent spre capătul străzii, făcând din mers câteva mișcări de înviorare. Renunț să-l mai urmăresc și mă așez pe marginea patului; o vreme, nu mă gândesc la nimic. Sunetul ploii îmi amintește de drumul cu acceleratul București-Iași – un tren împuțit, deși destul de nou și conceput după standardele Uniunii Europene: socializarea trebuie încurajată cu orice preț (inclusiv cel al intimității și al confortului) așa că nu se mai pune problema compartimentării vagoanelor. Până la Buzău, cred că cel puțin douăzeci de țigani au încercat să-mi vândă telefoane mobile, CD-playere, camere de filmat, ghiuluri de aur și chiar computere de buzunar. Cei care nu aveau bijuterii sau electronice, vindeau rugăciuni cu versuri stâlcite sau texte înduioșătoare, care începeau inflexibil cu Doamnelor și doamnelor, mama e alcolică iar tata la pușcărie. Luasem cu mine, special pentru drum, Alain Besançon – La falsification du bien. Soloviev et Orwell. Evident că n-am putut citi un rând. După ce au făcut turul de tren și au schimbat câteva cuvinte cordiale cu controlorii, doi comercianți ambulanți și-au instalat comod picioarele pe spătarul unor scaune libere, chiar alături de mine, și au început să asculte manele. Banchetele din tren au locurile față în față, așa că pe spătarul scaunelor înseamnă pe acea parte pe care, în mod normal, stai sprijinit cu spatele. În plus, au început să se certe și să se înjure unul pe celălalt, fără să reușească să ajungă la un consens în privința melodiilor pe care să le aleagă, până când, după ce erau să se ia la bătaie, iar unul dintre ei a scos un cuțit cu care, în semn de amenințare, a crestat, printr-o mișcare scurtă a anetbrațului, perdeaua de la geam drept în mijloc, au pornit un al doilea CD-player, astfel ca în vagon să se poată auzi simultan două cântece țigănești tânguitoare și zgomotoase ca un meci de box între ciungi. Totuși ceilalți din vagon nu păreau câtuși de puțin deranjați. Câteva măicuțe înșiraseră pe un prosop pască și parizer cu muștar, îmbiindu-i pe cei din jur să li se alăture la masă, iar trei bărbați care se întorceau de la muncă, din Italia, se străduiau să se facă auziți, acoperind cu vocile lor sonore zgomotul de fond. De câte ori treceam prin comune ori halte, copii de diferite vârste, cu cojoace peticite și fesuri pe ochi, aruncau cu pietre spre geamurile trenului. Deși fumatul era interzis, am ieșit pe coridor să-mi aprind o țigară. Ușa din stânga era deschisă, iar un bătrân cu o cutie de bere în mână urina din mers direct afară, în mlaștinile dintre calea ferată și șosea. Cam de prin Râmnicul Sărat, trenul a început să se mai elibereze și am găsit un vagon în care, după ce am reușit să mă obișnuiesc cu mirosul de transpirație și mizerie umană, am putut citi câteva pagini și chiar cred că am ațipit câteva minute, suficient încât să nu-mi mai găsesc geanta mică, de mână, în care aveam periuța și pasta de dinți, săpunul și hainele pentru somn. Dar nimic din toate astea nu mă putea prost-dispune, pentru că știam că Alexandra va ajunge în garsoniera lui Mădălin (care a plecat la țară, lăsându-mi cheile sub preș) la doar jumătate de oră după mine. I-am spus adresa, și a zis că o să ia un taxi imediat cum termină repetițiile, în jur de zece seara, iar acum e aproape unu și are telefonul închis. Cel puțin acum curge apa. Astă vară, când am rămas câteva zile la Mădălin, trebuia să umplem bidoane de cinci litri de la o centrală termică din Alexandru, iar dacă nu erai atent, când ieșeai din scară, te puteai trezi cu o pungă de rahat în cap, aruncată pe geam. Camera e la ultimul etaj al unui bloc de țigani, din cartierul Mircea, iar de deasupra, din acoperișul mansardat, se aud pași repezi și alunecoși de șobolan. Un taxi încetinește și oprește în dreptul scării. Pulsul mi se accelerează deși e clar că la ora asta nu mai vine. Dacă o țineau la repetiții până acum, sigur găsea ea două minute să-mi scrie un mesaj. Îmi aud bătăile inimii și chițăitul șobolanilor prin tavan. Indignarea e mai puternică decât dorința de a o vedea: sper să nu fie ea. Se deschide portiera și Alexandra coboară fără să se grăbească, ori să se uite în sus. Deja a intrat în scară. Mașina a rămas pe loc – probabil că i-a spus taximetristului să aștepte câteva minute, pentru orice eventualitate. Descui ușa și o las deschisă – în întunericul de pe hol nici n-ar putea citi numărul apartamentului, dar puțin îmi pasă. Tremur de draci. Mai bină să intre și să vorbească ea prima. Rămân la geam, cu spatele la intrare. ― Mă aștepți de mult? Mă întorc fără să îi răspund. ― Aprinde lumina, vezi că întrerupătorul e chiar în spatele tău, și pune-ți haina în cuier. ― Dacă ai de gând să-mi faci vreo scenă spune-mi de pe acum, să nu mă mai dezbrac. ― Eu să-ți fac vreo scenă? Nu-i de ajuns cea pe care deja mi-ai făcut-o tu mie? De ce naiba ți-ai închis telefonul?! Rămâne nemișcată în dreptul ușii încă deschise. Îi simt privirea rece prin semiîntunericul din cameră. Mă apropii și îi iau haina de pe umeri – nu vreau să-i las avantajul de a fi ea cea care să stabilească tonul și condițiile discuției. Încerc să-mi stăpânesc, pe cât posibil, vocea. ― Stai jos. Îți torn un pahar de Scotch. Se așează și îmi face semn că nu vrea să bea. ― Te aștept de la zece. Eram convins că nu mai vii. ― N-am avut telefonul închis; am fost în Clubul Presei cu câțiva prieteni, după ce am ieșit de la repetiții, și acolo nu am semnal. ― Era greu să ieși două minute și să-mi trimiți un mesaj? ― Uite ce-i: nu știam cât o să stau și, de fapt, cred că nu-ți datorez nici un fel de explicație. Dacă ai chef să ne certăm, spune-mi și chem alt taxi să mă ducă în cămin. ― Sau la niște prieteni, că pentru cămin e deja mult prea târziu. Se ridică și dă să-și ia haina din cuier, dar o prind de încheieturile mâinilor și o strâng destul de tare. Ne privim unul pe celălalt de la doar câțiva centimetri. E prima oară când o ating și nu-mi vine să o sărut, sau să fac dragoste cu ea. E la fel de senzuală și de atrăgătoare ca întotdeauna, însă mă privește extrem de rece, chiar cu oarece tentă de dispreț. Acum aș putea, cel mult, să o violez, nu să fac dragoste cu ea. Cred că îmi intuiește gândurile, dar continuă să mă sfideze. ― Te rog, stai jos – îi spun. (Fac câțiva pași prin camera minusculă și încerc să mă calmez.) Uite ce e, tu n-ai de unde să știi cu cine și când mă întâlnesc eu în București, e adevărat, dar ― Ba știu foarte bine că în fiecare noapte dormi în același pat cu Alina. Ar mai fi și altceva de știut? Logic are dreptate, dar e ceva ce îmi scapă, eu m-aș fi purtat altfel în locul ei. ― Dacă era invers, și știam că trebuie să vii în București, făceam în așa fel încât să nu trebuiască să mă aștepți, încât să nu vă întâlniți, încât... nu știu cum dracu’ nu înțelegi ce vreau să spun! (Îmi dau seama că iarăși țip, dar nu mă pot controla). Convenția tacită dintre noi era că atât timp cât suntem împreună, nu mai există altcineva. În rest, nu are sens să punem întrebări. Greșesc? ― Absolut deloc. Dar atunci de ce nu încetezi odată să mă mai sâcâi și să mă enervezi și pe mine? Ai draci fiindcă m-ai așteptat două ore și ceva? Spuneai că vii în Iași acum o lună. Eu nu te-am întrebat nimic când mi-ai trimis un mesaj în care, fără nici un fel de explicații, mi-ai zis că nu ai cum. Am ieșit de la repetiții la nouă, era prea devreme, ce voiai, să stau la scara blocului până apari tu? A venit și profu’ cu noi, Doru Aftanasiu, am vrut să plec mai devreme, dar știam că mă aștepți într-o casă și nu în stradă. Chiar tre’să-mi faci așa un scandal? Þi-am adus ceva. Poftim. Scoate din geantă o carte și mi-o întinde. Vocea îi e calmă, dar gesturile bruște, aproape smucite. Daniil Harms. Mi se spune Capucin. Îi recunosc scrisul de pe pagina de gardă: Mi-a fost dor de tine. A. Mă apropii iar de geam. N-am de unde să știu dacă n’a inventat acum – sau chiar mai devreme, așteptându-se la reacția asta din partea mea – povestea cu berea din Clubul Presei, dar mi se pare lipsit de orice importanță. Îi torn Scotch în singurul pahar care nu-i crăpat sau ciobit din garsoniera lui Mădălin și mă așez lângă ea. ― Iartă-mă. Doar știi cât îmi pare de bine că te văd. Se relaxeaxă dintr-o dată, de parcă ar fi avut pregătită atitudinea pentru momentul când aveam să mă calmez. Ori poate chiar se bucură și ea că mă vede. Altfel putea să nu mai vină deloc. Ciocnește paharul de al meu, își moaie ușor buzele, și mă privește zâmbind. Acum recunosc privirea care mi-a lipsit atât de mult și îi iau mâinile într-ale mele. Continuă că aștepte din partea mea primul pas. (romanul imi va aparea in cursul lunii viitoare la editura Tracus Arte, din Bucuresti). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate