Arată-mă pe mine mie, Doamne,
să sfîrșesc rătăcirea! Fă-mă firimitură
de pîine muiată în vin,
să nu-mi mai pierd firea.
Ia-mă încet de unde
dulcea desfătare mă duce.
Beau și rîd la masă cu semenii,
dar în suflet, mereu, îmi fac cruce.
E ziua judecății. Cuvîntul mă împinge,
cu aceeași putere, în sus și în jos.
Oare nu el a încremenit apa
sub tălpile lui Hristos?
Arată-mă pe mine mie, Doamne,
cum vin înspre tine în genunchi
și pe coate. De voi ajunge altundeva,
ochii mi-i scoate. Apoi înfățișează-mă
pe mine mie, cel orb. Să mă recunosc
în celălalt, să nu sorb
zeama din fructul uriaș
al grădinii. Ce altceva pot fi,
dacă nu păzitor al luminii?