Cât de frumoasă este poezia care se scrie singură
Îmi pare asemenea miezului care se sparge
Sau omletei din tigaie care miroase atât de bine
atunci când îți este foame.

Ce mândru mă simt fiindcă metrul pătrat de rimă
a crescut pentru poeții ,desigur mari , la valoarea sinonimă
materiei cenușii. Nu e minunat ?

Ei se ascund sub felurite titulaturi
Și sunt atât de altfel. Ei sunt dinții de piatră care sparg poezia întrucât își scriu frumos numele pe foaie.
Ei au metaforele lor atât de ridicate de pe pernă
încât ajung să cripteze până și miezul de pâine
într-o nouă viață,într-o nouă metaforă a metaforei.
Dezbrăcată de normă,ea are dreptul suprem de a crea.
Și de a ucide.
Retina lor nu scapă nimic. Fiindcă ei sunt mai sus de coșul de gunoi. O da ! Absolut !!!

Mâna lor ce filtreaza mâna mea curăță tot aidoma unui aspirator nou luat la ofertă.

Să trăiască-n veci part.. Poezia ! Domnilor...
aceea care are puterea de a se scrie singură !
până atunci, toți suntem egali.