O zi-n care nimic nu mai poate răpune moartea!
mașina scosă pe potecă, o-ngustă mână fluturând
batista, se caută toate astea atunci când
te detașezi suficient și-n gând culorile verii
sunt deja o pată mare de galben.

O zi în care nimic n-are rost, obrazul ți-e dat
cu farduri roși 'Vălul Lacrimei', doliu îmbrăcat
în paiete ș-așa o liniște strecurată-n oase..
că emulațiile unui șoarece de inima ta micuță
'Pumn de Copil' au ceva din gustul merelor
sălbatice;

mintea-i aspră ca o floare în care s-a uscat parfumul.
Deja cunosc, orașele-s numite cuvinte ce dor când
fruntea se lovește de ele și mașina
se duce-n curmeziș printre coline, cu sicriul meu de-o șchioapă.
Mă macină destul cât să nu mai știu vorbi
cuvintele străine, limba desicată-n vârf, sssst!
un roșu punct pe harta acestei lumi,
că se-așază între clapele albe și clapele negre.