Spune-mi suflet păgân,
de ce vântul îmi zdrobește trupul,pe care tu mi l-ai promis
de neînfrânt ?
De ce, suflet nenorocit, nu pot opri cu scrisul meu atât de mare și de mult,
pe dușmanul meu cel mai de temut ?
Am ajuns un biet orfan,care cere de mâncare,la o gură de metrou.
S-a ales praful din oasele mele, și praful oaselor a fost dus de vânt.

Se revărsau eternității de clipe,într-o ceașcă de cafea spartă
În care înnotau buzele mele stoarse de sevă.
pe fundul ei,răstignită ca-ntr-o zi de joi,
zăcea poezia mea,copilul meu ucis.
A murit pentru iertarea păcatelor,nu ?
Sau de ce ?
Spune-mi,de unde să am bani să îl înmormântez,
și mai ales putere...

O,suflete al meu !
Ridică-ți ochii pe pereți...
Închide fereastra,fiindcă afară e prea frumos
ca să mori acum.
închide și lumina,închide și poarta.

Și adu-mi,înainte de culcare,o ceașcă de cafea,
din cele noi.
să simt cum îmi tremură toată dimineața
prin toată viața ce se scurge,în ultimile picături încondeiate
de pe abisul întunecat.
... ți-am zis de-atâtea ori să nu mai spargi ceștile...
e frig.