Nu știu dacă timpul iți mai este prieten
dar totuși, e iulie plin de lacrimi...
Soarele nu-mi arde privirea,
cerul și-a închis vămile albastre
și trăiesc un soi de tinerețe fără bătrânețe
într-un spațiu lipsit de repere...
Nici măcar nu știu dacă
cuvintele mele răzlețe de spaimă
ar putea să-ți mai placă...
Stau în mijlocul întrebărilor
ca în fața unui pluton de execuție
aș vrea să te chem de undeva
să mă auzi. să mă vezi,
să mă iei de mână și să-mi arăți zâmbind
cât de frumoși sunt copii,
cât de frumoși sunt oamenii cărora le-ai salvat viața,
oamenii care știu ce înseamnă recunoștința...
Și vezi tu, că nici măcar nu mai vezi
nu mai auzi
nu mai spui nimic
din povestea căreia te-ai dăruit
cu toate cuvintele
pe care n-ai mai apucat să le scrii.