Minunea prin care hora voastră
s-a-nlănțuit cu timpul până astăzi
nu trebuie nici să fie și nici să rămână un lucru în sine,
ea trebuie să fie un sens și o urmare
dacă a parcurs până la noi acest cântec al lumii.


cu sângele vostru ați desenat în Balcania
doar hărțile altora,
hărți străine care puteau să fie
mantiile voastre de vreme urâtă.
deși ați pribegit continuu,
de voi înșivă nu v-ați pierdut niciodată.
cândva, nu vă iubeați pe sine,
alergarea în jertfă era o respirare.
genetic, sacrificiul abia așteapta
să vină momentul prielnic.
în sângele vostru s-au instituit simbolurile rănii,
când sângele cade susținut de lumină.
și astfel încheagă în el mai departe
înțelesuri, inimi, conjuncturi.


sunteți atât de vechi,
încât munții care v-au purtat odată în brațe
au crescut între timp către cer,
abia făcându-și loc pe lângă piepturile voastre.
chiar și-n Olimp ați locuit împreună cu niște zei străini,
le-ați supraviețuit și lor.
de peste tot a trebuit să plecați,
pentru că toți urau vechimea voastră
și dreptul întâiului venit.


cu oase ați albit întunecatele poteci ale Balcaniei.
România,
contradictorie vatră de-nțelesuri a lui Dumnezeu,
v-a lăsat uitați de vreo două-trei ori...
popor pierdut în dreapta unui fluviu nefast așezat,
popor ratat definitiv în stânga.
să nu mai plângeți, decât de bucurie,
lacrimile voastre nu au pământ pe care să mai cadă!
și nici să nu muriți în acest secol al morții programate,
să nu muriți nici sufocați de vise și nici uciși de realitate!


prieteni nu veți avea nicicând,
acum chiar și dușmanii v-au lăsat în pace,
preferă să vă cumpere identitatea de azi,
adică tot ce n-au putut prin crimă să facă să dispară.


abia acum va fi rezistența cea grea,
când nu mai aveți de luptat decât cu voi înșivă,
sugrumați de convenții și reguli străine.
pinii de pe Golna or mai putea să îmblânzească astăzi
orizontul de stâncă?
armâne atent și liber, orator în agora naturii,
inima ta nu e numai bătaie, e alergare din moarte.
aici, vulturii Pindului, dacă mai există,
nu trebuie să tot zboare în sferele mâhnirii,
ci să se ridice deasupra României,
întinși pe lumină,
așa cum pe lumină, altădată, sângele cădea.