Am aterizat pe pământ din întâmplare-
nu m-a întrebat nimeni dacă vreau,
dacă pot avea facultăți empatice
cu furnica sau elefantul din ghiozdan

Am învățat liniștea și copacul rotund,
geamătul din somnul ce visa blestem,
șotronul și coarda, și rolele ce cădeau…
tot ce n-am știut…am învățat plângând

Am învățat pe poante cum e să nu fi stea
și ping-pong am jucat în zilele târzii,
amestecând literele când mă întorceam
la lecțilile despre: “ Cum e când alții vor să fii”

Am crescut drept și echidistant de extreme,
așteptând să fiu descoperită de ploi,
mi-am asumat existența tăioasă a vântului-
adăpostindu-mă ades în furtunile din noi

Am gândit să schimb numele mării,
să-i spun: “ Adâncul stelelor de pe vârf”
-uitând de umilința de-a o asculta tăcând-
acolo, sus, putând s-o îngân și să-mi țip sufletul

Am crescut mult- fotografiind teama din mine
pe care-o lipeam pe pereții imaculați,
nimeni nu vedea desenele umile
ce atârnau ca un fluierat neortodox

Acum încă mai cred că sunt mare
peste vântul ce bate prin mine ca un vrăjitor,
peste Marea din stele și cerul din Mare,
peste vârfurile toate învățate pe de rost

Mie nu-mi poate lua nimeni povestea
din Poiana Sânzienelor străbătută de cuci,
de sub aripile întinse larg înspre mine,
de sub ziua de mâine alergând spre trecut…